Buchete de singurătate

Text publicat în revista Tribuna, numerele 369-370

Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la curent electric. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, că eu știi că nu văd bine de-aproape. Optzeci de lei, spuse poștașul ridicându-și chipiul de pe frunte cu un deget, de parcă ar fi vrut să se scuze. În alte timpuri, a fi mesager era o meserie periculoasă, dacă ajungeai cu vești rele la curtea regelui ți se putea lua viața, nu știm câtă istorie cunoaște poștașul Petre, dar ceva din responsabilitatea apăsătoare a curierilor de altă dată încă mai șade pe umerii săi, poate de aceea are uniforma prăfuită. Aoleu, spuse doamna Maria, dar de ce așa mult, Poate e recalcularea, Chiar și așa, e prea mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, spuse Petre înghițind în sec, n-aveți o cană cu apă?

Poștașul bău cana cu apă și i-o înapoie doamnei Maria, apa mirosea a clor și a rugină de țeavă, cui nu-i convine să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor, mai era și rece, ceea ce cu vremea de afară putea avea repercusiuni negative asupra gâtului personajului nostru, dar dacă vor fi, ele se vor manifesta cu siguranță în următoarele zile, nu are rost să scriem despre ele acum. Deocamdată, Petre mulțumi frumos și dădu să plece mai departe, nu era să-și petreacă întreaga zi în fața ușii doamnei Maria, este un poștaș responsabil pe jumătate de sector în București, la blocurile cele mai înalte, sute de familii așteaptă de la el vești împăturite în plicuri, însă întrebarea veni, Petre se așteptase la ea, își pregătise și câteva răspunsuri pe care, însă, le cam încurca, să o punem pe seama lipsei de experiență, este încă un poștaș tânăr, Pensia când vine, întrebă doamna Maria. Ce-i drept, doamna Maria își pusese în întrebare prea multă speranță pentru ca Petre să îi poată răspunde sec, și apoi nu ar fi fost plauzibil, doar abia ce băuse apă. Știu eu ce să zic, spuse Petre pentru a doua oară într-un timp atât de scurt încât replica începu să-l caracterizeze, astăzi încă nu ajunseseră banii pentru pensie și, fiind vineri, de-acum mai sigur e să așteptați până luni, dar cum luni nu lucrăm pentru că e a doua zi de Paște, și nici marți, rămâne de-acum pe miercuri. În fața unei atât de incerte supoziții doamnei Maria îi pieri speranța. Aproape că ne vine să spunem că îi pieri cheful de viață, dacă nu am vedea-o totuși zâmbind în timp ce închide ușa. A fost un zâmbet amar, într-adevăr, dar tot zâmbet se cheamă, Rămâi cu bine, Petre, spuse ea cu gravitate, deși cea care rămânea era de fapt ea, nu poștașul: așa-i cu sintagmele fixe, pot deveni contradictorii dacă nu sunt folosite cu atenție.

Doamna Maria închise ușa, intră în bucătărie și lăsă factura pe masă. Luă un pix din vitrina de sticlă a dulapului în care își ținea, cu gura în jos, cel mai bun set de pahare cu picior. Rupse o bucată de ziar dintr-o pagină pe care se făcea reclamă la un șampon pentru bărbați. Fondul complet alb al paginii propulsa înspre cititor un recipient negru, de forma unui fus, ce nu stârnea deloc apetitul pentru cumpărături al doamnei Maria. Acolo, pe fondul alb al ziarului, scrise cu cele mai mari cifre (să le vadă) următoarea socoteală: 80-55=25. Acești douăzeci și cinci de lei reprezentau suma pe care doamna Maria mai trebuia să o adauge la pensie pentru a putea plăti factura la curent electric. Cam mulți, spuse ea subliniind cu două linii paralele rezultatul. Încercă să își amintească cât consumase în ultima lună, de câte ori pornise reșoul pentru a face mâncare sau a se încălzi. Fuseseră un sfârșit de martie și un început de aprilie friguroase în București, o doamnă de vârsta ei are probleme de circulație, nu se încălzește nici dacă doarme îmbrăcată sub plapuma de lână, tot trebuie să lase reșoul în priză două ore lângă pat, de la șapte la nouă, o zi da, una nu, cea în care nu dădea drumul la reșou făcea mâncare cu aburi, aceștia încălzeau bucătăria cât de cât. Radioul, de el nu se putea despărți, dacă îl scotea din priză se simțea prea singură, dar becul îl aprindea foarte rar, învățase să facă lucrurile pe întuneric, la lumina reșoului. În urmă cu doi ani, când încă mai trăia soțul ei, aveau gaz în apartament și apă. Atunci încă se trăia bine, deși se făcea economie, nu făceau baie des și nu lăsau să curgă apa degeaba, luau mai mult de la robinetul din curte, pe care nimeni nu trebuia să-l plătească: apa provenea dintr-o conductă istorică a Bucureștiului, trasă de nemți pe timpul războiului tocmai din Parcul Tineretului, pe sub Cimitirul Bellu și Ferentari. Cine știe unde se vărsa mai încolo, dar în Rahova, în curtea interioară a unui bloc cu tencuiala avariată de atâta vreme încât culoarea cărămizilor devenise neagră, un racord își scotea țeava îndrăzneț dintre dalele cubice de piatră și se înclina apoi la nouăzeci de grade, de două ori consecutiv, direcționând apa înspre o găleată de tablă.

Doamna Maria opri robinetul și ridică găleata. Era grea, deși o umpluse doar pe jumătate, noroc că locuiește la parter, altfel cine știe dacă ar fi reușit să o care până la etajul doi sau trei, căci blocul nu are lift, asemenea construcții întortocheate nu au nevoie de magicul paralelipiped mergător, sunt prea strâmte chiar și pentru scări. Proprietarii apartamentelor de deasupra sunt tineri, când vor îmbătrâni se vor muta la țară lăsând casa moștenire copiilor, iar dacă nu au casă la țară, atunci o vor vinde pentru un apartament la parter într-o altă zonă a orașului. O cană se scufundă în găleată, ia apă și o toarnă în ghivecele răspândite în bucătăria doamnei Maria. După ce toate florile primesc apa mult deziderată, ea se așază pe un scaun și, de la masă, Iertați-mă dragele mele, spune, voi margaretelor și voi garoafelor, cele roșii, cele roz și cele albe, țin la voi în egală măsură, v-am crescut până acum, ați înflorit cu mult înaintea celor din curte pentru că v-am oferit condiții de primăvară, Este adevărat, și vă mulțumim pentru asta, răspund florile încetând să se mai legene în încercarea de a impresiona soarele, Apolo e al meu, dă-te mai încolo, îți trag o petală-n tulpină de ți-o-ndoi, așa se amenință florile atunci când cresc prea aproape. Însă nu am altă soluție, continuă doamna Maria, ridicând factura cu cifra totală întoarsă spre flori, nu reușesc s-o plătesc doar din pensie și să mai și trăiesc o lună. Florile au început să se agite la auzul acestor vești teribile, a-ți cunoaște viitorul a fost mereu înfiorător, Aprilie e luna cea mai nemiloasă, spunea, mai bine zis scria un mare poet englez, Cum rămâne cu Apolo, s-au întrebat ele posomorâte, acum speranța ca zeul soare să le mai mângâie corpurile descreștea radical, și câte plăceri mistice cunoscuseră ele în timpul fotosintezei!

Aprilie este luna cea mai nemiloasă. Anul acesta, în București, primăvara dorește să intre în posesia orașului, însă iarna nu renunță încă la domeniu, Vrei să plec, soro, îi spune ea primăverii, mai așteaptă! Foarte urât din partea ei, se simte încă puternică și face pe dura, de când cu încălzirea globală nu mai știu nici anotimpurile când trebuie să vină sau să plece iar primăvara e prea slabă încă pentru a riposta, are nevoie de mai mulți copaci înmuguriți în armata ei verde, de mai multă iarbă și mai multe flori.

Doamna Maria taie florile cu un foarfece, pune câte două garoafe de culori diferite în centrul fiecărui buchet, înconjoară totul cu margarete și rămurele de tuia. Florile se ceartă, nu prea se înghit familiile între ele, nici clasele, margaretele sunt vulgare și au înnebunit garoafele, nicidecum nu poate fi înțelegere între ele, Buzatelor ăstora nici nu le poți spune flori, râd margaretele, Bine că vouă vă poate spune omul așa, Omul chiar ne spune așa, Asta pentru că oamenii nu pot înțelege limbajul florilor, pentru ei e de ajuns să fim colorate și să avem un miros, nu neapărat plăcut, culori cât mai vii fură mințile femeilor, parfumurile stârnesc generozitatea bărbaților, Nu și în cazul vostru, spuseră margaretele, și se putea simți în vocea lor răutatea, dar garoafele nici măcar nu își schimbară expresia, Noi suntem florile morții, răspunseră cu gravitate, îndreptându-și mândre tulpinile cu inflorescențele spre cer. Nici măcar nu au vrut să asculte încercările de a se scuza ale margaretelor, care își dăduseră seama că exageraseră și încercau să mai reducă din tensiune. Ramurile de tuia încercau să facă pace, Noi ce să mai spunem, spuseră ele, nici măcar nu suntem flori și nici nu le producem, conurile noastre sunt cele mai urâte dintre cele ale coniferelor, nu servesc nimănui, se usucă pe jos în bătaia soarelui după ce s-au desprins de ramuri, le iau înainte trecătorii, înjură cu ciudă și jind. O margaretă mai împăciuitoare ajunse în situația, umilitoare de-a dreptul, de a-și împinge tulpina în mijlocul celor două garoafe, iar asta nu pentru că se dezechilibrase, ci cu intenția clară de a le strânge mâna, adică frunza, pentru a se-mpăca. Margaretele se temeau de moarte și, fiind foarte credincioase, voiau să se împace cu toată lumea înainte de a se ofili definitiv. Garoafele, fiind florile morții, nu se mai temeau, și chiar dacă acele garoafe nu participaseră niciodată la vreo înmormântare, legendele circulau în ghivecele lor, printre rădăcinile familiei. Toate florile știau că vor muri din momentul în care doamna Maria le retezase tulpina. Au stat o vreme în vasele cu apă, fără speranță, fotosintezând cu ultimele puteri, conștiente de destinul iminent la care trebuiau să se supună.

A doua zi doamna Maria s-a spălat pe față în curte, și-a pus baticul cel mai curat, fusta cea mai curată și o vestă de fâș, ciorapii groși de lână pe care și-i împletise singură, a luat douăzeci de buchete de flori din bucătărie și le-a așezat unul lângă celălalt, cu mare grijă la geometria întregului, într-o navetă de fructe găsită într-o altă zi rezemată de ghena de gunoi din spatele blocului, și-a făcut o cruce sănătoasă, adică apăsată și întrucâtva teatrală, privind spre Dumnezeu, adică spre locul în care dumneaei credea că acesta locuiește, veghind peste umanitate, se încălță cu o pereche de ghete de-ale soțului răposat care îi veneau de minune cu ciorapii de lână, închise ușa cu o dublă, triplă rotație de cheie și ieși în stradă, inspirând adânc acea primăvară rece ca o iarnă mediteraneeană sau poate chiar mai rece de atât căci, după spusele celor de la radio, Un nou val de frig de origine estică se va abate peste sud-estul țării, curenții împing masa de aer rece spre centrul Europei, naiba știe ce-or mai vrea să zică cu asta, spusese doamna Maria închizând radioul și reținând din acea știre doar faptul, evident de altfel la ieșirea în curtea interioară, că și aceea va fi o zi friguroasă. Dar dacă am lăsa frigul să ne încurce, nu ne-am mai numi oameni. Omul e măreț pentru că poate lupta împotriva condițiilor atmosferice, deci împotriva Naturii, adaptându-se, prin inteligență, la orice. Gândul acesta îi venise în cap doamnei Maria, poate nu așezat în aceleași cuvinte, totuși mintea umană poate reflecta uneori la lucruri mărețe, exprimându-se simplu și concret: să nu o subestimăm niciodată, există o mare diferență între ceea ce putem exprima și ce putem gândi. Florile se împrospătară, aerul dimineții era tăios și rece, mai bătea și un vânt nu tocmai plăcut, devreme ce își pierduse orice direcție și, prin urmare, sufla de niciunde și de peste tot.

Doamna Maria aștepta tramvaiul alături de alți rahoveni zgribuliți. Dinții dârdâiau în guri atât de puternic, încât puteai crede că era zgomotul tramvaiului sosind în stație. Doi elevi cu ghiozdanele în spate își țineau umerii la nivelul urechilor și clipeau des din gene, să nu li se lipească. Un bătrân cu un baston de lemn se rezema de gardul ce delimita stația de restul străzii. Putem spune despre el că se uita în pământ privind în gol, iar asta fără să ne contrazicem, căci a se uita și a privi sunt două acțiuni diferite, una implică mai multă profunzime decât cealaltă. O femeie gospodină cu un fular înfășurat de mii de ori în jurul grumazului ținea în mâini o sacoșă de rafie: cine știe unde se ducea, probabil la cumpărături în piață, se gândi doamna Maria, acuși e Paștele și n-o să mai găsească nimic pe tarabă. Pusese naveta pe balustrada de fier și o susținea cu mâna albăstrită de frig și ridată de bătrânețe, să nu îi alunece florile în stradă. Să ne imaginăm cât de ușor ar fi putut să se întâmple nenorocirea, bietele flori călcate de roțile cruzi ale mașinilor, automobilele fără inimă ar fi presat margaretele și garoafele, șoferii, grăbiți spre locul de muncă sau să ajungă la cumpărături înaintea altora s-ar fi enervat, Ia-ți, bre femeie, florile de sub mașina mea, și nu poți să nu le dai dreptate, dacă vreo tulpină mai tăioasă ar fi pătruns în cauciucul mașinii, acesta s-ar fi spart, vai, ce tragedie, cine ar fi plătit daunele materiale, dar cele morale, pasagerul din dreapta și cei din spate s-ar putea speria de la o asemenea explozie, poate șoferul mergea cu viteză și i-a sărit mașina într-o parte tăind calea altei mașini care venea cu viteză, ciocnirea iminentă a dus ambele autoturisme pe contrasens, acolo unde au agățat o altă mașină, a treia, care venea și ea tot cu viteză, s-ar fi rostogolit cele trei alunecând pe șinele de tramvai, le-ar fi blocat și pe acestea, poliția ar fi fost anunțată, ar fi investigat cauzele dezastrului, nimic, doar din roata primei mașini s-ar fi înălțat mândră o garoafă, Noi suntem florile morții, ar fi spus dânsa, intrând cu această replică în cronicile istorice românești despre neamul garoafelor. Toate acestea s-ar fi putut întâmpla de la tulpina unei singure garoafe aflate în locul nepotrivit la momentul inoportun, de unde putem trage concluzia că vorbele din bătrâni nu au dată de expirare, iar cel care a spus prima dată că o femeie nu se atinge nici măcar cu o floare a fost un înțelept desăvârșit: dacă un automobil (ba chiar trei!) a avut o soartă atât de cumplită, să ne imaginăm ce ar fi putut păți o biată femeie! Spre norocul nostru și al șoferilor, doamna Maria ține bine naveta și, când tramvaiul se apropie, reușește să o ridice cu suficientă atenție încât să evite tragedia.

Tramvaiul o luă din loc scârțâind din toate încheieturile, era un tramvai bătrân, ca orașul. Tușeau tramvaiele ziua, orașul tușea noaptea, o tuse continuă stăpânea capitala, câinii vagabonzi tușeau, arborii de pe marginea bulevardelor, Casa Poporului însăși, cu sălile sale faimoase, Muzeul Antipa tușea, exponatele clătinându-se în interiorul cutiilor de sticlă, Guvernul tușea sub scaunul fiecărui parlamentar, Șoseaua Kiseleff și Arcul de Triumf, cu bandiera fixată în bătaia vântului tușeau făcând să vibreze asfaltul. Era tusea de iarnă comună de care nu te puteai ascunde nicăieri, microbii se răspândeau în masă și, după câteva zile, toată lumea din București suferea de aceeași boală: singurătatea. Doamna Maria tuși în direcția florilor sale, căci acestea erau oricum contaminate de când fuseseră tăiate din ghivece. Femeia cu plasa de rafie se așezase pe scaunul din fața ei și îi arunca căutături răutăcioase. Vreți și dumneavoastră un buchet, întrebă doamna Maria politicos, aproape umil, indicând naveta cu palma deschisă. Femeia își trase puțin fularul din fața gurii; în tramvai nu era mai cald decât afară, așa că nu era cazul să se renunțe la fulare, mănuși sau căciuli. Lumea composta biletele încercând să le apuce cu mâinile înfășurate în țesăturile de lână. Nu de puține ori le scăpau la picioarele altor călători, Fiți drăguț, spuneau apoi, sau drăguță, în funcție de gen, îmi înapoiați și mie legitimația de călătorie? Dar cel căruia îi era cerută această favoare, deși ar fi fost dispus să o facă, nu ar fi reușit fără să-și scoată mănușile, or să-ți scoți mănușile într-un tramvai din București pe timpul iernii însemna să-ți supui mâinile la riscul degerării, umflături roșii îți apăreau pe degete în câteva secunde, buricele își pierdeau sensibilitatea și începeau să amorțească, Îmi pare rău, am mănuși, răspundea cel căruia i se ceruse favoarea, atunci călătorul în chestiune lăsa biletul pe jos până când zărea controlorii, iar când aceștia se urcau și strigau într-un glas, Bună ziua, biletele la control, bietul călător încerca să-și facă loc cu umerii și coatele, țopăind de pe un picior pe altul până când ajungea cât mai aproape de propriul bilet și, când venea rândul său la prezentat, îl arăta cu vârful bocancilor, Acolo e, domnule controlor, spunea cu tristețe, l-am scăpat.

Vreți și dumneavoastră unul, întrebă deci doamna Maria, iar interlocutoarea sa își dete fularul din fața gurii, pesemne că voia să-i vorbească, dar nu se auzi nimic, nu se știe dacă din cauză că îi înghețaseră cuvintele în aer și nu mai reușiseră să se propage sau pentru că se răzgândise: doamna Maria are vederea scurtă, nu a reușit să observe dacă buzele i s-au mișcat. Totuși, a înțeles că această gospodină nu dorea niciun buchet, a trecut de prima și chiar de a doua și a treia tinerețe, nimeni nu i-a cumpărat vreodată o floare nici măcar atunci când a curtat-o, adică cu foarte mult timp în urmă, atât de mult încât câteodată se gândește că a inventat pur și simplu un anume Dinu din liceu, cu buza de jos groasă și ochii negri, înalt și manierat, cu degete lungi și albe, pantofi curați și umeri atât de lați încât nu ar fi reușit să-l cuprindă cu brațele în timp ce el, transpirat, ar fi explorat abisuri ascunse într-o cameră întunecoasă de garsonieră, în timp ce afară ploua iar la patefon vocea lui Michael Jackson mângâia fumul de țigară înălțându-se rotocol spre tavan. Nicio floare astăzi, niciuna ieri și timp de zeci de ani, soțul nu e cel mai romantic bărbat, nu i-a spus niciodată că o iubește, atunci când l-a întrebat a preferat să-i ardă o palmă care a făcut să-i sară mucii în castronul cu ciorbă, era frig în București și atunci, pe timpul se știe cui, nasurile curgeau în continuu, cele ale vatmanilor, ale câinilor vagabonzi, ale securiștilor și ale poporului, acestea din urmă transformându-se noaptea într-un nas colectiv, imposibil de suflat, cam de mărimea celui care se perinda pe străzile din Sankt Petersburg în povestirea lui Gogol. A înțeles doamna Maria toate acestea sau doar și le-a imaginat, diferența nu e atât de mare pe cât se crede.

Doamna cu sacoșa de rafie se ridică, ajunsese la piață. Coborî din autobuz tastând cu piciorul fiecare treaptă. Se lăsă apoi cu toată greutatea pe trotuarul din stație, de parcă s-ar fi aruncat într-o barcă de salvare. Doamna Maria se uită după ea preț de câteva secunde, în timp ce femeia încerca să treacă strada. În lipsa unei treceri de pietoni, trebuia să aștepte un moment prielnic, fără tranzit de automobile. Era imposibil, unii bătrâni așteptau cu orele, în timp ce înăuntrul pieței deja se vindeau lactatele cele mai proaspete, fructele și legumele cele mai bune, florile cele mai frumoase. Prinși în mijlocul străzii, între un trotuar și celălalt, vara cu soarele frigându-le cefele, iarna cu gerul mușcându-le obrajii, bătrânii noștri ori se transformau în cuburi de gheață, ori se uscau precum smochinele. Puteau să se miște abia noaptea, când traficul devenea mai lejer. Treceau strada gâfâind, târâindu-și plasele și toiegele, șotânc-șotânc, cu frica de a nu fi luați înainte de botul vreunui automobil grăbit. Însă după ce ajungeau de partea cealaltă erau atât de obosiți, încât nu mai reușeau să înainteze nici un metru. Și, de fapt, la ce bun să mai înaintezi când piața era demult închisă? Rămâneau în fața porții până a doua zi dimineață, nedormind toată noaptea de teama de a nu li se fura de prin buzunarele jachetelor și pantalonilor, sau de prin cele ascunse ale fustelor, în cazul doamnelor, desigur, banii cu care veniseră la cumpărături. După ce a doua zi de dimineață reușeau să cumpere alimentele de care aveau nevoie, nu fără ca unii dintre ei să uite complet după ce veniseră și să se limiteze la a lua de pe tarabe primul lucru care se nimerea și în care își înfigeau gingiile cu foame nestăpânită, bătrânii trebuiau iarăși să ajungă în stație. Se așezau pe marginea trotuarului și așteptau. Câteodată, din cauza somnului care îi cuprindea (efect al nopții nedormite de dinainte) ratau momentul în care mașinile se răreau și ar fi putut să treacă. Bătrânii de lângă ei le dădeau coate, dar până se dezmeticeau bine era deja prea târziu, alții mai sprinteni o luau înainte și reușeau să își tragă picioarele la milimetru, chiar înainte ca automobilul să măture totul în calea sa. Ajunși de partea cealaltă, le făceau semne celor rămași în urmă, încercând să-i încurajeze. Se urcau apoi în primul tramvai care trăgea în stație și, după două zile de hoinăreală, ajungeau în sfârșit acasă. Nevestele sau bărbații rămași în locuințe se bucurau să îi revadă, îi îmbrățișau cu lacrimi în colțurile ochilor, căutând în sacoșe după ceva de mâncare.

Însă doamna Maria nu cobora la acea stație, ci la capătul liniei, adică în Piața Unirii. Acolo erau treceri de pietoni în abundență, nimeni nu rămânea blocat atât de multă vreme. Ba chiar multitudinea de zebre îi făcea pe cei mai puțin obișnuiți cu orașul să se dezorienteze. Nu rareori puteai vedea provinciali sau turiști care escaladau blocuri cu bagajele în spinare, pentru că un grup de tineri graffiticieni, sau artiști de stradă, cum își spuneau dânșii, desenase noaptea pe fațade dungi albe paralele. Se pitulau a doua zi după vreun chioșc sau stăteau pe malul Dâmboviței la taclale, prefăcându-se că admiră apa, când de fapt râdeau pe înfundate de vreun turist aventuros care arunca cârlige și ancore pe blocuri în speranța că sforile legate de ele îl vor susține în timpul escaladării. Spera ca de partea cealaltă a ceea ce el credea a fi o trecere de pietoni să dea de renumita clădire a poporului.

Niciun controlor nu se urcă la bordul tramvaiului, niciun bilet nu fusese scăpat în acea dimineață. Doamna Maria coborî în Piața Unirii după ce tramvaiul își făcu rondul, flexibil ca un șarpe și la fel de silențios. Tramvaiele, deoarece se învârt în cerc, sunt cele mai plictisite mijloace de transport din lume. Fiind singurele care merg prin oraș pe exact același traseu, nici un centimetru mai la dreapta sau la stânga, lipsa de entuziasm pentru o nouă cursă lipsește cu desăvârșire. Scuipă acest tramvai călătorii din vintrele său cu o fâsâitură, alții însă așteptau în stație și se năpustiră înăuntru nerăbdători, pentru unii ultima stație era prima, punctele de vedere variază în funcție de direcția în care se călătorește. Așa se întâmplă și în viață, unii coboară unde ceilalți urcă și lumea merge înainte, chiar dacă înainte pentru unii înseamnă înapoi pentru cei care călătoresc în direcția opusă. Doamna Maria trecu de partea cealaltă a străzii. Cum spuneam, aici trecerile de pietoni abundă, iar dumneaei nu le confundă, calcă doar pe cele corecte. Chiar în fața trecerii, pe celălalt trotuar, o florărie-chioșc se înalță, răspândind miresme în aerul înconjurător. Vânzătoarea o privește pe doamna Maria cu ciudă în timp ce scuipă pe jos coji de semințe. Mai are puțin și își îngroapă picioarele de tot, semn că în acea dimineață nimeni nu a cumpărat, căci dacă ar fi făcut-o, vânzătoarea ar fi trebuit să se urnească de pe taburet, or asta ar fi împrăștiat câtuși de puțin cojile stratificate. Sau poate le-a spus clienților să-și ia singuri florile pe care le doresc, bazându-se pe corectitudinea lor, iar clienții nu au fugit cu florile înainte să le plătească, așa cum s-ar aștepta un florar paranoic. E o metodă, aceasta, de a-ți încălzi picioarele atunci când nu poți merge, dar funcționează doar la cei cu dinți antrenați. Florăreasa noastră are în spate campionate locale și naționale de spart sămânță între dinți, și chiar dacă trofeele de aur și argint au fost amanetate din lipsuri economice, diplomele îngroașă acasă o mapă de carton ce nu mai face față, s-a plâns recent patroanei, care nu a auzit-o, o fi cunoscând diferite tehnici de spargere a cojilor, dar asta nu face din ea o vorbitoarea a limbii cartonicești, Dacă mai câștigi vreun campionat, eu o să vărs, mă simt plină și am amețeli, a spus, Poate ai rămas însărcinată, au propus diplomele, Voi să nu îndrăzniți să vă băgați în discuție, s-a supărat mapa, încruntându-se. Doamna Maria se simte privită, privirea o apasă chiar și atunci când se întoarce, concurența în București e mare, mai ales în centru, dar ei Dumnezeu i-e martor, așa se spune pentru a jura că ceea ce se afirmă este adevărat, deși este foarte probabil ca Dumnezeu să nu fie atent în momentul acela, cine știe câți pronunță fraza în același moment, distanța e mare, Dânsul e bătrân, s-ar putea să nu audă foarte bine, lucru ușor de dedus din situația milioanelor de amărâți care, deși îi cer zilnic ajutorul, rămân în continuare la fel, ba chiar își duplică și triplică numărul, ceea ce pentru comunitate e îmbucurător, însă nu îmbunătățește situația individului și nici relația acestuia cu providența. Dar Dumnezeu i-e martor, spuneam, orice ar vrea să însemne asta, că doamna Maria nu vrea să fure pâinea de la gură altor florari, deși o face, dar este nevoită, însă faptul că, așa cum se va vedea în continuare, se perindă prin oraș schimbându-și mereu locul de vânzare, asigură daune minime unei singure florării, poate doar un client, doi pierduți, ceea ce ar reprezenta o margine de profit total neglijabilă. Degeaba, așadar, se uită încruntat florăreasa, nu are decât să-și vadă de chioșcul și de semințele ei și să suporte frigul, doamna Maria a și lăsat-o în urmă trecând de cealaltă parte a Bulevardului. Casa Poporului, impozantă, enormă, se pierde îndărătul arborilor abia-nfrunziți. Doamna Maria o ia în direcția opusă, încă o trecere de pietoni și e în Parcul Unirii.

Parcul e verde: poate că primăvara totuși a venit, și-a revărsat culoarea peste plantele din București deși temperaturile sunt încă joase. Funcționarii se duc la muncă și o iau prin parc, să se bucure de un scurt moment de liniște. Este sâmbătă, înainte de Paște, deja mirosul sărbătorii îi învăluie. Astăzi vor scăpa de muncă mai devreme, se vor pregăti corespunzător apoi și, cu soția de braț, se vor îndrepta spre biserică. El va duce lumânările, ea cozonacul, ouăle și pasca la sfințit. Câteva ore de cifre și tabele, informații de pus în ordine pe ultima sută de metri, probabil mulți funcționari vor greși cu gândul la frăgezimea cozonacului sau a pulpelor bucătăresei, așa sunt sărbătorile, ne relaxează până la perversiune. Păsări ciripesc, câini vagabonzi taie calea trecătorilor, doamna Maria înaintează cu o navetă de flori în brațe, cele douăzeci de buchete cântăresc cât patruzeci în mâinile sale slăbite de bătrânețe.

Se așeză pe o bancă și puse florile la picioarele sale. Le așeză cu grijă, Haideți, spuse, nu mai stați așa, molatice, de parcă n-ați avea vlagă. Încurajarea creă mari divergențe între flori, fiind înțeleasă, așa cum se întâmplă mai mereu și în societatea umană, ca o critică. Margaretele colorate acuzau garoafele monotone, Nu la culoare se referă, răspundeau garoafele, ci la postură. Își schimbară deci poziția tulpinii, ajutate și de predilectul lor, soarele, spre care tindeau în mod natural și care tocmai răsărise. Trecură câțiva funcționari cu servietele de piele în mâini, câțiva bătrâni care se duceau la piață cu sacoșele goale de cârpă atârnând în mâna lor legănândă ca niște frunze de ramurile uscate toamna, tineri grăbindu-se spre metrou, câini grăbindu-se să-i prindă din urmă pe cei care se grăbeau spre metrou: nu avem ce face, unui câine sănătos i se pare suspectă orice mișcare. Dar niciunul nu se opri înaintea doamnei Maria, niciunul nu vru să cumpere o singură floare, ce să mai vorbim de un întreg buchet. Toți îi aruncau vânzătoarei neobișnuit plasate priviri ce ar putea fi clasificate în funcție de expresia feței: dezgust (de ce?), admirație (cum am spus, nu într-atât încât să stimuleze dorința de achiziționare), nepăsare (cea mai comună expresie, lua în considerare silueta doamnei Maria și o lăsa acolo, pe fundal, unde era așezată, fără niciun interes, opinie personală sau generală, încercare de a înțelege – ce cuvânt minunat, acesta din urmă! – cărei alt membru al societății noastre aglomerate, chinuite și ursuze aparținea acea siluetă), mânie (această expresie face doar enumerarea să pară mai bogată, nu trebuie să o luăm prea în serios întrucât aparținea unui câine trecând în viteză pe lângă bancă și care imediat se repezi spre tufele ce delimitau parcul iar apoi dispăru în mijlocul lor, complet înghițit, ca și cum nici nu ar fi fost – ceea ce, poate, în mare măsură, e adevărat, având noi de a face cu procese imaginare în poveștile în care personalizăm animalele și în special câinii, ca de exemplu acum, când îi atribuim acestuia, dispărut, o expresie).

Doamna Maria dădu să plece, ridicându-se anevoie de pe bancă. Se gândea să se așeze în stradă, unde ar fi fost mai vizibilă, parcul se pare că nu era, totuși, un mediu potrivit pentru afaceri. Se simți neînsemnată la ieșirea din parc, panouri enorme cu embleme ale magazinelor de îmbrăcăminte îmbrăcau complet una dintre clădirile din intersecție. Motoarele mașinilor plecând de la semafoare creau mare zarvă, bucureștenii alergau în toate părțile, încrucișându-se și trecând unii pe lângă alții ca într-un furnicar. Doamna Maria coborî scările spre stația de metrou și își alese un perete al holului ca spătar, apoi se așeză pe jos cu naveta în față. Așteptă. Florile se simțeau inconfortabil, întunericul le irita, se împingeau unele în altele pentru a fi mai aproape de ieșirea holului, de unde bătea lumina. Doamna Maria începu să le zâmbească trecătorilor, celor tineri mai ales, căci știa că, în dragostea lor nebună, adolescentină sau doar tânără, partea bărbătească încă mai considera un gest frumos să ofere flori părții femeiești. Să nu creadă cititorii că zâmbetul doamnei Maria era fals. Zâmbea, într-adevăr, din complezență și interes (poate că zâmbetul ar fi atras niște cumpărători, dacă în semiîntunericul holului care ducea spre metrou cineva ar fi reușit să-l observe), dar nu era acesta singurul motiv și nici cel principal. Când doamna Maria zâmbea, viața însăși trăgea de colțurile buzelor sale și îi aprindea făclii în ochi. Viața însăși era contemplativă și se hotăra să-și admire, ca un Dumnezeu plictisit, creația.

În corpul doamnei Maria viața sălășluise pentru multă vreme, așa că își putea permite pauze de contemplare și reflecție. Toate acele siluete tropăind nevoie mare în ambele direcții, mâinile care țineau serviete sau sacoșe, umerii care se legănau în timpul mersului, un picior de femeie ce se termina cu un toc elegant, un braț de bărbat ieșind din mâneca unui sacou, îmbrățișat de un ceas argintiu, toate aceste ființe păreau a nu avea legătură una cu cealaltă în afara unui singur aspect ce se regăsea în fiecare dintre ele și care era motorul tuturor acțiunilor lor: viața. Viața din corpul doamnei Maria se reflecta în corpurile celorlalți locuitori ai Bucureștiului admirându-se pe sine ca într-o radiografie. Principiul vital se regăsea în fiecare ființă umblătoare când, deodată, fără ca nimic să anunțe asta, niciun țipăt de femeie, niciun plânset de copil speriat, nici o încordare de bărbat pus în gardă și nici un lătrat de câine vagabond, deodată și fără de veste, spuneam, viața își încetă activitatea și renunță la îndatoririle zilnice, hotărâtă să alimenteze un singur corp: cel al doamnei Maria.

Totul se opri în loc. Nici un zgomot în București. Stane de piatră blocate înainte de efectuarea gestului următor. Doamna Maria se ridică înspăimântată. În fața ei un cuplu de tineri cu rucsacuri purtate pe un umăr rămăsese blocat în pasul următor. Puțin înclinați spre înainte, cu mâinile împreunate, el râzând, ea posomorâtă. Radiau de prospețime, pielea le era întinsă și albă, părul moale și elastic. Doamna Maria o luă spre ieșire. Urcă scările cu greutate, ajutându-se de balustradă. Trebuia să eschiveze persoanele blocate pe scări strecurându-se printre spațiile lăsate între ele. Atinse astfel din greșeală un domn cu mustață și chelie ce privea înainte încruntat. Își ceru scuze cu umilință. Observă că nimic nu se schimbase în constituția corpurilor umane, aceeași piele și aceeași carne le dădea formă. Deși păreau de piatră, corpurile erau la fel de moi și fragile cum fuseseră întotdeauna. Umpleau trotuarele, inanimate, orientate în toate direcțiile. Priviri se încrucișau, mâini atârnau, picioare dădeau să pășească. Pe străzi, automobilele erau aliniate ca pentru o expoziție. Niciun motor nu se auzea, nicio înjurătură, cauciucurile înfierbântate se opriseră în secunda în care viața părăsise corpurile șoferilor. Era roșu, dar doamna Maria traversă oricum, cu toate că o făcu în cea mai mare grabă, cu teama ca viața să nu-și reintre în atribuții la fel de brusc cum renunțase la ele, surprinzând-o în mijlocul străzii. Iată, de partea cealaltă, un câine vagabond blocat în încercarea de a face un ultim salt după o cursă jalonândă printre mașinile turbate: saltul care i-ar fi permis să aterizeze în siguranță pe trotuar. Dar viața, deloc impresionată de eroica faptă a patrupedului, deși își câștigase cu siguranță dreptul de a trăi, nu făcuse nicio excepție, părăsindu-i și lui corpul fără preaviz. Acum, doamna Maria nu putea decât să-i admire arcuirea spatelui, suspendat cum era la limita dintre stradă și trotuar.

Reintră în parcul de dimineață. Soarele încă lumina peste București, frigul era mai ușor de suportat pe stradă decât în întunecimea coridorului spre metrou unde doamnei Maria începuseră să-i dârdâie dinții. Se așeză pe o bancă, puse florile lângă ea și întinse mâinile, să simtă căldura soarelui încălzindu-i degetele. Pielea crăpată a doamnei Maria nu era acoperită de faimoasele mănuși de lână cu un singur deget pe care bucureștenii le purtau pe timpul iernii și din cauza cărora atâtea bilete și abonamente cădeau pe jos în mijloacele de transport. Dumneaei era femeie călită, cu pielea îngroșată de muncă și de greutățile vieții; în plus, nu se plânsese niciodată, nici de prea mult frig nici de căldură prea mare. Stând pe bancă, în mijlocul unei liniști absolute, pașii cuiva apropiindu-se se aud chiar și când personajele noastre suferă de auz prost. Adjectivul pare să ofenseze capacitatea de a auzi, care se simte jignită de fiecare dată, asigurăm însă cititorii că nu e deloc astfel, așa e cu expresiile fixe, cuvintele se leagă unele de altele pe nesimțite, dacă am spune același lucru altfel probabil că nu s-ar înțelege esențialul, adică faptul că doamna Maria nu aude foarte bine.

Dar acum auzi. Pași relaxați pe aleea de ciment a parcului. Care se îndreptau spre ea. Pentru că îi simțea din ce în ce mai aproape. Talpa unui pantof atingând pământul. Sunetul produs în această situație, sacadat și oficial, geometric și rece, aparține de obicei unei femei îmbrăcate elegant, cu trup zvelt, bucle și privire sigură. Nu și de această dată. Cine venea, îndreptându-se într-adevăr spre doamna Maria, sau cel puțin dând impresia că o va face, întrucât pășea pe aleea pe care se afla banca pe care se afla doamna Maria, era un tânăr aplecat asupra unui lucru pe care îl ținea între palme ca o lumânare de Înviere pe care o duci acasă protejând-o de vântul nopții. Când se apropie suficient încât doamna Maria să-l poată observa fără probleme, se observă că nota de zor ceva într-un caiet cu coperțile de carton îngust cât propria-i palmă. Avea ochelari cu lentile heliomate și părul negru prins într-o coadă la spate, deși tuns scurt împrejurul porțiunii centrale a scalpului (de la frunte la creștetul capului). Puțin aplecat de spate, înalt dar nu foarte, slab și cu pielea albă, ostentând mustăți înguste și un scurt barbișon cu centrul mai sărac în fire de păr decât capetele, tânărul pășea cu o cadență lentă, monotonă. Ajuns în fața doamnei Maria, se opri brusc și începu să o privească. Ea se simți stânjenită și nu ridică privirea, fixată asupra propriilor sale mâini, împreunate în poală. Dar fiindcă tânărul continua să o fixeze și pentru că îi stătea în soare, doamna Maria, nemaiputându-l evita, deși inima începuse a-i bate cu putere și buzele a i se usca, își domoli frica de a fi jefuită sau batjocorită și întrebă pe tonul cel mai politicos și umil cu putință, Vreți și dumneavoastră un buchet? Sigur că da, răspunse tânărul la fel de politicos, Trei lei, Știți, spuse cumpărătorul, îmi sunteți foarte dragă, îmi amintiți de bunica, pot să iau un loc lângă dumneavoastră, Sigur, nu mă deranjează, și-așa nu prea am ce face. Tânărul se așeză, puse caietul în care nota în poală, își întinse un braț de-a lungul băncii. Ar trebui să faceți buchetele pe stradă, spuse, așa v-ați ține ocupată, Poate că da, nu mi-a trecut prin cap până acum, Câți ani aveți, întrebă tânărul, deși nu se cade să întrebi așa ceva o doamnă, însă se acceptă pentru cei înaintați în vârstă, afirmarea vârstei lor înaintate este pentru dânșii un motiv de orgoliu, o sfidare a vieții, cu V mare, acea viață care deodată își suspendă activitatea în București lăsând vii o singură bătrână și un singur tânăr, Am optzeci și patru, răspunse doamna Maria, Mulți înainte, surâse tânărul, Și dumneata, Douăzeci și patru.

Stăteau pe bancă cu naveta de flori între ei, cu picioarele întinse, contemplând prima iarbă verde din an, tufele de tuia ce mărgineau parcul, norii și soarele, Totul bine, sănătoasă, se interesă tânărul, Sunt tun, răspunse doamna Maria înălțând ușor capul, Mă bucur să aud asta, spuse el, și îi puse în față o bancnotă de cinci lei, Nu am rest să vă dau, spuse doamna Maria, Ei, lăsați așa, Nu se poate, mă duc să schimb aici, la covrigărie, Nu veți găsi pe nimeni în stare acum, viața a părăsit momentan Bucureștiul, Aha, deci nu mi se pare doar mie, se entuziasmă doamna Maria, Nu vi se pare deloc, se pare că suntem singurii oameni vii din București, M-am speriat atât de tare, credeam că-i lucrarea dracului, Ei bine, nu e chiar a dracului, e a mea, răspunse tânărul zâmbind. Ochii îi sclipeau și surâsul îi era sincer, Cum adică, întrebă doamna Maria, Dați-mi buchetul și vă spun.

Luă florile, îi întinse banii, le puse lângă el și se lăsă pe spate, de această dată cu ambele brațe întinse de-a lungul băncii. Mărul lui Adam, proeminent, i se profila sub bărbie făcându-i capul să pară atașat prost de un soclu mult prea strâmt, ca busturile scriitorilor din parcuri care, terminându-se brusc sub umeri, par a levita. Aveam nevoie de liniște pentru a mă putea concentra, spuse el după ce oftă lung, orașul ăsta e haotic, nici parcurile nu mai oferă acea oază de liniște la care fiecare se așteaptă atunci când le parcurge, Nu acesta, dar poate cunoașteți Cișmigiul sau Herăstrăul, Sigur că le cunosc, dar e mereu un bulevard în apropiere care întrerupe contemplarea, trece o motocicletă, un autobuz, claxoane și motoare… dăunăzi m-am dus să văd Arcul de Triumf, ce, credeți că m-am putut apropia, era înconjurat de mașini, a trebuit să mă opresc în mijlocul trecerii de pietoni pentru a-i face o fotografie, șoferii s-au enervat și au început să claxoneze, apoi sunt oameni peste tot, cu copii și câini și biciclete, o întreagă debandadă, pe când uitați acum, ce liniște, E o liniște neobișnuită, Aveți dreptate, și știți de ce, De ce, Pentru că nu cântă păsările, Nu m-am gândit la asta, Ar trebui, pentru că ascultați ce se întâmplă atunci când lăsăm păsările să zboare și să cânte. Tânărul pocni din degete, păsările începură deodată să ciripească. Într-adevăr, e o mare diferență, spuse doamna Maria, E mai bine acum, Este. Un stol de păsări trecea în zbor pe deasupra Bucureștiului, Ia priviți, arătă tânărul cu degetul spre zburătoarele în formație, întotdeauna mi-am dorit să zbor, spuse el, am fost fascinat de păsări și de modul în care ele se înalță deasupra lumii deplasându-se liber în orice direcție, nicio stradă nu le limitează mișcarea, niciun semafor, nicio regulă de trafic, pot pleca din orice punct și ateriza în oricare altul, Mie mi se pare că ați putea să și zburați dacă ați dori, spuse doamna Maria, dacă puteți opri Bucureștiul în loc și reporni doar pocnind din degete, de ce nu ați putea să…, Sunteți foarte perspicace, aș putea, într-adevăr, însă nu în povestea asta, Care poveste, Cea pe care o trăiți, răspunse tânărul, aceasta de acum, discuția pe care o avem pe bancă, Nu înțeleg, Totul se petrece pentru că aparține unei povești pe care eu am scris-o… de pildă, eu am scris orașul, parcul și banca aceasta, v-am scris pe dumneavoastră, căci eu cu asta mă ocup, spuse tânărul, sunt scriitor, scriitorul acestei povești, iar dumneavoastră sunteți personajul meu principal… și, ca să mă întorc de unde am plecat, dacă aș dori să zbor acum, aș putea-o face, ar fi de ajuns să o scriu aici, în caiet, numai că, așa cum vă spuneam, acesta nu e genul acela de poveste.

Luați-vă florile și plecați vă rog, spuse doamna Maria încruntându-se, după un moment de tăcere în care păruse a asculta doar ecoul vorbelor tânărului, M-ați văzut femeie bătrână și v-ați gândit să vă bateți joc de mine, Această reacție, spuse scriitorul ridicând degetul arătător, o aveți doar pentru că eu am vrut să o aveți, Dacă mai continuați astfel, am să plec, Nu sunteți primul personaj căruia încerc să mă prezint, așa că nu mă sperie amenințările dumneavoastră, Foarte bine, să știți că nici eu nu sunt speriată, singurul de care mă tem cu adevărat este Dumnezeu, Ați ajuns unde voiam, doamna Maria, De unde știți cum mă cheamă, De unde știu ce ați mâncat aseară la cină, Asta nici eu nu îmi mai amintesc, De ce oare, Pentru că memoria îmi mai joacă feste câteodată, Vă amintiți ce s-a întâmplat alaltăieri, luna trecută, anul trecut? Doamna Maria încercă din răsputeri să-și amintească, însă orice încercare era în van, Nu, spuse cu voce tremurândă, nu reușea să-și amintească nimic din zilele anterioare, orice încercare de a călători cu mintea în trecut era respinsă de un gol fără început și fără sfârșit. Doar ultimele două zile se profilau în mintea ei ceva mai clar. Haideți să vă întreb încă un lucru pe care nu l-ați fi putut uita cu ușurință, continuă scriitorul pe un ton jovial, Dumneavoastră ați fost căsătorită atâta vreme, e adevărat, Am fost, cum să nu, până când pe soțul meu, săracul, l-a luat Dumnezeu, Acum câtă vreme, Să tot fie vreo doi ani, Foarte bine, sunt exact doi ani, doamna Maria, dar spuneți-mi, cât timp ați fost căsătoriți, Ah, păi asta e simplu, se grăbi doamna Maria să răspundă, am fost căsătoriți multă vreme… cred, Zeci de ani, Nu sunt sigură, Ați făcut nuntă de argint, Nu îmi amintesc, Copii aveți, Ăăăă, poate, Cum îl chema pe soțul dumneavoastră, Ei, asta-i bună… dar să mă bată Cel-de-sus dacă-mi amintesc, oare de ce, doar a fost soțul meu, Dumnezeu să-l ierte, am împărțit atâtea cu dânsul, Explicația e simplă, doamna Maria, iar vina nu e a dumneavoastră, și poate nici a mea. Regulile povestitorului sunt cât se poate de stricte, indiferent la ce persoană relatează este interzis ca el să interacționeze cu personajele sale. Poate să le comenteze acțiunile sau să se ascundă într-un personaj perfect integrat în ecuația întregului, însă niciodată să apară ca autor înaintea lor, să se coboare de niciunde, nostalgic, înconjurat de o lumină orbitoare, așa cum a făcut Dumnezeu, prin multiplele sale personificări, în Biblie. Iar dacă Biblia este cartea timpurilor trecute, înseamnă că cea a timpurilor actuale încă se scrie, ceea ce înseamnă că eu, scriitor în lumea pentru mine reală și unică, sunt de fapt personaj în lumea scriitorului ierarhic mai bine plasat decât mine, care mă cuprinde și îmi dictează gândurile și mișcările, îmi dă viață și mă lasă să mor, atunci când nu mai servesc scopului de fi personaj printre alte personaje în lumea pe care el o descrie. Eu sunt, așadar, un personaj-scriitor, cu propria responsabilitate și putere de a crea lumi în interiorul celor deja create de personajul-scriitor care mă scrie pe mine și care a vrut ca eu să rup regulile stricte ale scrierii și să mă revărs în propria poveste, să cad în propria-mi lume pentru a mă întâlni cu cel mai drag dintre personajele mele: dumneavoastră. Ceea ce trebuia să fie doar una dintre povestirile ce compun Cartea Lumii, despre, cu tot respectul, o bătrână care încearcă să vândă flori pentru a face față cheltuielilor prea mari la întreținere, s-a rupt la jumătate printr-un miracol, o astfel de schimbare de ton, de la real la fantastic, neașteptată și miraculoasă, în măsura în care suntem dispuși să considerăm un miracol liniștea din București, și trebuie să o facem, așa cum miracole erau considerate, în Biblie, fiecare dintre minunile dumnezeului-scriitor care, încălcând regulile scrierii, se revărsa în propria-i poveste, această schimbare, spuneam, a întrerupt pentru un scurt și prețios moment, acesta de acum, linia continuă a povestirii și a vieții dumneavoastră de personaj scris de către mine. M-am revelat dumneavoastră drept cine sunt, creatorul lumii în care încercați să vă vindeți florile cu umilință pentru a servi nobilului, înaltului, supremului scop al literaturii. Iar dacă există lucruri pe care nu vi le amintiți, se datorează faptului că nu au fost încă scrise și, de fapt, poate că nici nu vor fi deoarece, prin prezența lor aici, nu ar revela nimic semnificativ.

După ce termină de vorbit, tânărul își deschise caietul la prima pagină lăsându-l ușor în poala doamnei Maria. Mă iertați, începu ea, dar nu apucă să termine bine fraza că se și trezi cu ochelarii sub nas: ochelarii săi de citire. Îi luă fără să se mai mire (cum de ajunseră ochelarii ei în mâna tânărului scriitor?), și-i puse deasupra nasului și citi primele rânduri. Literele fuseseră scrise cu cerneală verde, grafia nu era excepțională, însă nu crea probleme de inteligibilitate. Când doamna Maria citi, un fior lung îi străbătu șira spinării strigând din toți rărunchii, E înfricoșător! Și chiar dacă nu ne putem imagina cu exactitate cum arată rărunchii unui fior, fie el lung sau scurt, cu siguranță vom putea trece foarte ușor peste lipsa de precizie a expresiei atunci când vom afla și noi ce anume scria în caiet. Așadar pe prima pagină, cu alineat, stătea scris: Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la curent electric. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, că eu știi că nu văd bine de-aproape. Doamna Maria se cutremură, fiorul o luase de mult la sănătoasa lăsând loc unei întregi hoarde de frisoane. Doamna Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în care scria: Doamna Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în care scria… Iar când răsfoirea ajunse la sfârșit, pe ultima pagină, scris cu aceeași grafie și aceeași cerneală verde, doamna Maria putu să citească finalul poveștii. Al acestei povești. Închise ochii și gura, deschisă din pricina uimirii. Inspiră adânc aerul rece al primăverii. Zâmbi.

Tânărul se făcuse nevăzut înainte ca doamna Maria să tresară. De data aceasta cauza nu fusese lectura, ci o bubuitură în stradă, un țipăt, două țipete, o frână zgomotoasă, încă una, apoi câteva înjurături suficient de grosolane pentru a nu fi reproduse aici. Se produsese un accident, iar faptul, oricât de lipsită de altruism ar putea părea preocuparea doamnei Maria, în special șoferilor care nu sunt obișnuiți să fugă de la locul ciocnirii, atrage poliția. Se ridică de pe bancă îndreptându-se de spate. Accidentul se petrecuse între Independenței și Unirii, așa că o luă repede pe Brătianu și o ținu drept până când se simți suficient de departe de pericol pentru a coti la stânga, pe Lipscani. De acolo, merse până la Cărturești așezându-se înaintea Teatrului. Îi folosi coloanele drept spătar pentru a-și odihni oasele, intrarea era ceva mai înaltă decât nivelul pavajului, așa că își întinse picioarele în stradă.

Era deja amiază și sunetul furculițelor, al cuțitelor și al paharelor ciocnite, purtat de vânt, ajungea la urechile doamnei Maria. Se mânca și se bea bine în Centrul Vechi, pentru cine își permitea. Cu tot frigul iernii care încă nu voia să renunțe la proprietate, turiști și localnici deopotrivă luau masa așezați afară. Soarele, deși cu dinți, continua să lumineze orașul spre încântarea margaretelor și a garoafelor. Doamna Maria se găsea de-a lungul celei mai potrivite străzi pentru negoț din București. Lipscanii fuseseră negustori care vindeau marfă din Leipzig, iar dacă florile vândute acum nu aveau o proveniență atât de îndepărtată, asta nu ar fi putut în niciun caz să-i știrbească doamnei Maria din dreptul de a se afla acolo. Scopul scuză mijloacele, iar dacă scopul e acela de a vinde, asta se poate face doar pe Lipscani. O întreagă rețea de vânzători popula strada, atât de deasă încât de puține ori se întâmpla să întâlnești o persoană care să nu te întrebe dacă vrei să cumperi ceva de la ea. Țigănci cu poșete sclipitoare așteptau la colțul vreunei clădiri ieșindu-ți înainte ca invocate imediat ce îți auzeau pașii, Țigarete la bucată, strigau în urma ta, Nu fumezi, ha’, fi-ți-ar gâtleju-al dracului! Treceai pe lângă tipi cu țigările în colțul gurii, tatuați, cu geci de motociclist și plete, Praf pentru nas, băiatu’, șușoteau ei, praf pentru ochi, gagica, prima priză-i gratis. Un copil s-a oprit înaintea negustorului și i-a spus răspicat că praful poluează Bucureștiul! Era un copil perspicace, premiant la școală, Marș mă de-aici, i s-a răspuns, să nu poluez eu Bucureștiul cu oasele tale! Copilul a luat-o la fugă înspăimântat, s-a împiedicat, a căzut rău cu fața de pământ, s-a zgâriat la o mână, a început să plângă. S-au strâns în jurul său câteva persoane și, după ce l-a ajutat să se ridice, una dintre ele dintre ele i-a șoptit, Doi lei un plasture, șefu’, spirtul e gratis, o alta i-a aranjat hainele și, fiind în posesia unui fin simț de observație, Vi s-au rupt pantalonii, i-a spus, dar aveți noroc, am în rucsac chiar talia dumneavoastră, cu zece, doișpe lei vă luați o pereche de firmă, croi englezesc, material de calitate… Copilul a luat-o la fugă iar.

Dar doamna Maria e răbdătoare, nu face parte din acel grup de vânzători care se țin scai de trecători. În plus, e cât se poate de corectă, nu negociază prețul pe loc în funcție de estimarea posibilităților materiale ale cumpărătorului. Să o privim în timp ce se scuză, Nu am rest, îi spuse domnișoarei din fața ei care tocmai ieșise din librărie, Cât e buchetul, Cât să fie, maică, trei lei. Dacă n-aveți rest, atunci mai luați un leu și dați-mi două, spuse fata zâmbind larg. Banii ăștia și cu cei ai scriitorului fac deja unsprezece lei, douăzeci de buchete ori trei lei fiecare ar trebui să îi aducă un câștig generos, aproape întreaga factură la lumină. Doamna Maria o salută pe cumpărătoare și îi mulțumește, bagă banii în buzunarul șorțului și continuă să aștepte. Curând, o doamnă pe bicicletă se oprește lângă dânsa. Are părul ondulat, blond, ochii verzi și o rochie la fel, strânsă cu un cordon alb, rochia e verde satin, sandalele cu talpă de plută sunt albe, se asortează doamna de pe bicicletă, rochia cu ochii, cordonul cu pantofii, coșul din față al bicicletei e decorat cu flori de plastic, Dați-mi și mie trei buchete, spune ea, vocea îi e blândă și împăciuitoare. Doamna Maria îi întinde florile, doamna îi întinde banii, sunt zece lei și doamna Maria își amintește că are rest de la ultimul cumpărător, scoate leul, Iorga cu barba lui deasă, verde, e în ton cu rochia doamnei, doar în ton, nu și în nuanță. Lăsați așa, spuse doamna de pe bicicletă, care pentru un moment se dăduse jos pentru a întreprinde schimbul. Doamna Maria bagă leul înapoi, Iorga e iarăși ținut în întuneric, nu îi place acolo, în compania lui Enescu care scrijelește vioara în continuu și a lui Grigorescu, care se holbează la el pentru că a decis că vrea să-l picteze. I s-a întâmplat câteodată să locuiască într-un portofel mai înstărit alături de Caragiale, ăla da om de cultură, intelectual până la sânge, dar și de viață, făcea glume pe seama lui Vlaicu, că e spân și tras la față ca țapul la ouă, mâncau bine împreună, câteodată îi mai vizita Blaga, care vorbea în dodii și era cam visător, însă deloc neglijabil, cugetările sale, deși mai greu de descifrat, erau cât se poate de adânci. Rar de tot, acestui Iorga nu i s-a întâmplat decât o singură dată, și asta pentru un moment destul de scurt, într-o casă de marcat a unui schimb valutar, l-a întâlnit pe marele poet național, s-au salutat dintr-o privire. Eminescu a venit mai aproape de el și a încercat să-i întindă mâna, Știți, domnule Iorga, eu vă respect foarte mult, însă când să-i mulțumească poetului strângându-i mâna întinsă, casiera a mutat leul peste grămada verde, reproșându-și neatenția. Eminescu a cam rămas cu buza umflată și s-a făcut că voia să plesnească o muscă, să nu creadă cei din jur că rămăsese cu mâna întinsă pentru că Iorga nu îl băgase în seamă. Cronicarul știe că în buzunarul doamnei Maria este cu neputință să sosească vreun Caragiale. Chiar și cu banii schimbați, maximul introdus în buzunar astăzi poate fi cel mult slăbănogul de Vlaicu lucrând la vreun nou model de avion. Este plictisitor atunci când lucrează (și o face mereu, cu îndârjire), tot ce iese din gura lui sunt cuvinte ca elice și motor, alături de altele mai tehnice, Feder, Riegel, Rolle, Schperrad, pe care le pronunță într-o germană gâjâită; dacă Exupéry l-ar fi ales pe el drept pilotul prăbușit în deșert, probabil că nimeni nu ar mai fi citit astăzi povestea micului prinț.

Doamnei Maria i s-a făcut foame, se ridică și o ia spre o simigerie. Dar țiganca cu țigările îi iese în cale, Ia dă, fă, și mie un buchet. Doamna Maria nu știe ce să facă, țiganca are voce amenințătoare și o privire încruntată, dă să plece mai departe dar femeia se ține după ea, o depășește și i se așază în față, îi bagă mâna în buzunarul șorțului și scoate banii la iveală, îi introduce înapoi în șorț după ce i l-a luat pe Grigorescu. Doamna Maria știe că n-are cum să se pună cu țiganca, e mai puternică decât ea și cunoaște locul, Taxă de protecție, îi zice dânsa, ce crezi, că poți veni pe Lipscani să vinzi când și cum vrea mușchiu’ lu’ matale? Am și eu copii care vând flori pe-acilea, continuă țiganca, locul ăsta e-al nostru, dar mă uit că ești femeie bătrână, ți-am luat mai puțin decât le iau la ăia tineri, acuma hai, roiu’ d-acilea și vezi ce faci!

Doamna Maria e răbdătoare, nu a trecut prin viață degeaba, știe să judece la rece înainte să acționeze. Împotriva țigăncii n-ar fi avut nicio șansă, niciun rost să se împotrivească, amândouă o știau foarte bine, de aceea au mers lucrurile astfel. Cu banii înjumătățiți, doamna Maria își promite că va fi mai atentă la locul de vânzare următor. Dacă va nimeri doar pe străzi monopolizate, s-ar putea să nu mai fie în stare să strângă banii pentru factură. Știe și că orice răufăcător i-ar ieși în cale ar putea să-i povestească baliverne despre zonele de vânzare și protecție, că ea nu s-ar putea apăra în orice caz, însă ar putea evita problemele dacă ar înțelege situația înainte de a-și alege locul de vânzare. Își ia covrigul și o sticlă de apă, se așază pe scările din fața simigeriei și mănâncă. Nu are nevoie de multă mâncare pentru a se sătura, în ultimii ani a învățat să rabde atât de mult încât abia își mai dă seama că i-e foame.

Sunt puțini trecătorii la ora asta, dimineața s-a dus și nu a fost deloc spornică, doamna Maria a vândut puțin și a mai și pierdut banii, speră ca după amiază și pe seară lumea să aibă o altă dispoziție. E aproape sărbătoare, de Paște oamenii ar trebui să fie mai generoși, spiritul religios creștin al acestor ocazii impune asta, doamna Maria se gândește să se poziționeze la poarta unei biserici astă seară. Brutarul iese să arunce niște apă murdară în canalul din apropiere. Dă cu ochii de doamna Maria și se încruntă, Bre, ia dă-i drumul de-aici, spune, ce vrei, să am probleme din cauza ta? Doamna Maria încearcă să-i explice că nu îi va face nicio problemă, va sta pe scări fără să spună nimic, Femeie, dă-i drumul de-aici ți-am zis, zice brutarul, și se înarmează cu o mătură. În fața unei atât de categorice poziții și a unei atât de periculoase arme, doamna Maria nu are ce să mai răspundă. Oricum matahala de brutar nici nu o ascultă, se vede că nu aude bine sau nu crede că o bătrână în condiția doamnei Maria mai poate vorbi, în același mod în care nimeni nu crede că florile sau personalitățile de pe bancnote o pot face. Brutarul se apropie amenințător de doamna Maria, toți cititorii îl vor urî însă lui nu-i pasă, e unul dintre acei oameni zgârciți și haini care populează basmele din cele mai vechi timpuri, mai e și gras, ceea ce adaugă alte elemente negative de natură, de această dată, estetică la deja deloc plăcuta sa imagine. Ridică mătura deasupra capului, Stai, dom’le, locului că plec acuma, spune doamna Maria, lasă-mă să mă ridic! Își ia naveta cu florile și se îndepărtează câțiva pași, apoi se întoarce și îi strigă, Bată-te-ar Dumnezeu să te bată de om hain și fără inimă! Brutarul nu a auzit-o, mai bine așa, doamna Maria nu va mai lua niciodată covrigi de la el, și-așa erau prea uscați, apa prea rece, parcă abia scoasă de la frigider, mai avea și gust de plastic, Cui nu-i convine, să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor.

Doamna Maria o ia pe Smârdan, apoi la dreapta pe Stavropoleos. Micuța biserică are porțile deschise, vizitatori silențioși pășesc încet, închid și deschid ușile de lemn cu băgare de seamă, să nu cumva să-i știrbească din concentrare lui Dumnezeu, cel Atoateveghetorul, mai ales în preajma unei sărbători atât de importante. Doamna Maria ocolește intrarea și o ia spre curtea interioară. Se așază sub colonada decorată cu măiestrie. În mijlocul curții interioare se află o masă de piatră înconjurată de scaune de lemn. Cruci și lespezi de piatră de diferite mărimi se reazemă de pereții porticului și de tânărul castan înverzit. Ghivece cu flori roșii împânzesc locul. Doamna Maria se așază pe scările care înalță strâmta galerie, pune florile înaintea ei și, din nou, așteaptă.

Așteaptă o oră, două, trei. Niciunul dintre drept-credincioșii ce își fac atât de multe cruci că au cu toții frunțile pline de sudoare nu îi adresează o vorbă. Trec pe lângă ea ca și cum nici nu ar vedea-o, pupă cu jind lespezile de piatră rezemate de perete, apoi ies pe partea cealaltă a galeriei cu expresii îndurerate, mai fac câteva cruci rapide de încheiere a rugăciunii și se duc. Soarele a dispărut de mult și piatra pe care stă doamna Maria e rece. Frigul o face să dârdâie. Închide ochii și își imaginează că e vară. Că vinde toate florile și că a strâns deja banii de factură. Când îi deschide, un preot îmbrăcat într-o sutană neagră până la pământ stă în fața ei, flancat de doi polițiști. Cei trei au în comun un rânjet în care siguranța e amestecată cu zeflemisirea. Cum să vă spun eu, doamnă dragă, nu aveți voie să vindeți flori în incinta bisericii, spune preotul cuprinzând între degete o cruce de aur cu un lanț atât de gros, încât ar putea ține în loc turme de prizonieri. Aveți autorizație, completează unul dintre polițiști scoțând instinctiv un pix din buzunarul jachetei.

Doamna Maria nu răspunde.

A deschis ochii, dar i-a dat peste cap.

A deschis gura, dar nu mai respiră.

18.07.17

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: